Terra Mia

Cooperativa Sociale


under construction

Le Fiabe

Letture bilingueScrittori e poeti dalla Romania e MoldaviaMihai Eminescu 1850 - 1889 Nacque il 15 gennaio 1850 a Ipotesti (Romania). Il vero nome: Mihai Eminovici
Nel 1866 debutto con la sua prima poesia: “Alla tomba di Aron Pumnul” (suo maestro) firmata Mihai Eminovici. Più tardi Iosif Vulcan patrocinante della rivista “Famiglia” gli cambiò il nome di Mihai Eminovici in Mihai Eminescu e apparve la sua lirica “Se avessi”
Nel 1870 scrisse per la rivista “Colloqui letterari” la sua poesia: “Epigonii” un lungo poema nel quale elogiò i poeti romeni dell’età passata, considerandoli maestri e “ sacri ingegni visionari” e declassando i suoi contemporanei, gli epigoni, a semplici imitatori. Nello stesso periodo apparve la fiaba folcloristica “Făt Frumos din lacrimă” (Il principe azzurro della lacrima) elaborata a livello di alta poesia
Dal 1877 la sua salute precaria e gli scarsi mezzi per curarsi diedero origine ad un processo irreversibile che lo porterà alla morte. Gli ultimi sprazzi di creazione poetica si ebbero con “Luceafarul” (Espero), suo capolavoro stampato per la prima volta nel 1883 sull’Almanacco della Società studentesca “Romania Juna”.
Il 15 giugno 1889 Eminescu morì a Bucarest.

Glossă (Glossa) Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă de te cheam
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte? …
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi noua toate.

Privitor ca şi la teatru
Tu în lume să te-nchipui;
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

 

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De-ai fi chiar cu stea în frunte ;
Teama n-ai,  căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş ;
Ce e val ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă
Lumea-ntinde lucii mreje ;
Ca să schimbe-actorii-n scenă
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Tempo passa, tempo viene,
Tutto è vecchio, tutto è nuovo
Ciò ch’è male, ciò ch’è bene
Solo chiediti e pensa.
Non temere e non sperare,
Ciò ch’è onda, va qual onda,
Se t’induce, se t’attrae
Resta freddo a ogni cosa.

Tante cose s’avvicendan,
Ne sentiamo a mille a mille,
Chi può tutto smemorare
E starebbe a udirle?…
In disparte quindi siedi,
Il tuo io ritrovando
Che con gran fracasso vano
Tempo passa, tempo viene.

Non inclini il suo ago,
Dal pensier il freddo pendol
Verso l’attimo che cambia,
In fortuna mascherato.
Dalla propria morte nasce
E un  istante dura, forse;
Per colui che la conosce
Tutto è vecchio, tutto è nuovo.

Spettator come a teatro
Tu figurati nel mondo;
Faccia uno quattro parti,
Pur saprai ch’è un sol volto,
Che lui litighi o pianga
Tu divertiti in disparte
E impara da lor arte
Ciò ch’è bene, ciò ch’è male

Il passato e l’avvenire
Son del foglio le due facce
Nella fine c’è l’inizio
Per chi a vederna è atto
Ciò che fu, ciò che sarà
Tutto abbiamo al presente,
Sulla loro vanità
Solo chiediti e pensa.

 

Giacchè gli stessi mezzi
Ubbidisce ciò che esiste,
E da più d’uno millenni
E’ il mondo liete e triste,
Altri mimi, stessa trama,
Altre voci, stessa gamma,
Ingannato tante volte
Non sperar e non temere.

Non sperar se vedi abietti
Che s’addensano alle palme,
Ti soverchieran gli scempi
Fossi pur l’astro del carme;
Non temer, cominceranno
Fra di lor la baraonda,
Tu non metterti nel branco;
Ciò ch’è onda, va qual onda.

Come un canto di sirena
Tende il mondo lustre reti;
Per cambiar gli attori in scena
Ti stordisce, ti alletta,
Tu scantona in disparte
E non badare neanche.
Fuori della tua strada
Se t’induce se t’attrae.

Se ti toccan, scosta via,
Ti calunnian, non opporti;
A che pro consigli dia
Quando sai i loro modi?
Tutti dican ogni cosa
Passino pel mondo tanti;
Tu per non appassionarti,
Resta freddo a ogni cosa.

Resta freddo a ogni cosa,
Se t’induce, se t’attrae
Ciò ch’è onda, va qual onda,
Non temere e non sperare
Solo chiediti e pensa
Ciò ch’è male ciò ch’è bene;
Tutto è vecchio, tutto è nuovo;
Tempo passa, tempo viene.

LUCEAFĂRUL (Espero)

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Îl vede azi, îl vede mâine,
Astfel dorinţa-i gata,
El iar privind de săptămâni
Îi cade draga fata

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Si cât de viu s-aprinde el
În orşicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când el o să-i apară.

Ea îl privea cu un surâs
El tremură-n oglindă
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
„O dulce-al nopţii mele Domn,
De ce nu vii tu ? Vină !

Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”

El asculta tremurător
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător
Se cufunda în mare;
...

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.


Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Iar muma-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin
Să te privesc de-aproape
Am coborat cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă,
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o să asculte.

“O eşti frumos cum numa-n vis
Un înger se arată
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată

Străin la vorbă şi la port
Luceşti fără de viaţă
Căci eu sunt vie , tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă”

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi noaptea vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el in somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor Domn
De inim-o apuca:

“Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”

Cum el din cer o auzi
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

Din negru giungi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

“Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor
Şi tu eşti muritoare ? “

Dar dacă vrei cu creazământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca  mine. “

“Tu-mi ceri chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o nouă lege;
Cu vecinicia sunt legat
Ci voi să mă dezlege.”

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
“Da ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de vezi de treabă . »
« Ce voi ? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una”

“Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi diparte
O de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.”

« Dacă nu ştii ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
...

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin
Tu iaraşi mă sărută.”

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş
Mai nu vrea, mai se lasă.

“De dragul negrei veşnicii,
Părinte mă dezleagă
Şi lăudat pe vecii să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu isvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemururii nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Domane-am apărut
Si m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.”

Hyperion, ce din genuini
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi,
Cu ei să te asemeni ?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iaraşi oameni.

Ei numai doar durează-n vant
Deşerte idealuri
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele de noroc,
Si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
Si nu cunoaştem moarte.

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Iţi dau catarg după catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Intoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Si vezi ce te aşteaptă. »

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

“Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!”

El tremură ca alte dăţi
In codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mări din tot înaltul:
“Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.”

 

C’era una volta come mai,
Così narran le fiabe,
Una fanciulla senza pari,
Di gran ceppo reale.

Ed era unica ai parenti,
Stupenda fra le belle,
Com’è la Vergine fra i santi,
La luna fra le stelle.

Dall’ombra delle volte altere
Lei suo passo volge
Alla finestra, appartata,
Sta Espero aspettando.

Lo vede oggi, lo rivede,
Così il desiderio spunta;
Pur lui, mirandola da tanto,
Di lei si innamora.

Quando lei poggia sulla braccia,
Sognando, le sue tempie,
D’amor struggente si riempie
Il cuore nonché l’alma.

E quanto vivido s’accende
Suo raggio ogni sera,
Sull’ombra cupa del palazzo:
Che lei si mostrerà.

Lei lo guardava sorridente,
Lui nello specchio avvampa,
Giacché nel sogno l’inseguiva
Per irretirvi l’alma.

E lei nel sonno sospirando,
Gli parla con gran pena:
- “ Oh, tu signor delle mie notti,
Perché non vieni? Vieni!

Scendi da me Espero blando
Fluendo su un raggio,
Pervadi casa e pensiero,
Rischiara la mia vita!”

Lui ascoltava rabbrividendo,
Più vivo s’accendeva
E come folgore piombava
Nel mare affondando;

Sembrava un giovin voivoda
Con chiome d’oro molle,
Un velo livido s’annoda
Alle ignude spalle.


- “ Dalla mia sfera venni appena,
Risponderti al richiamo,
Il cielo ho per mio padre,
Per madre, ho il mare.

Che nella tua stanza venga,
Guardarti da vicino,
Col mio azzurro sono sceso
E nacqui dalle acque.

Oh, vien! tesoro senza pari,
Il mondo abbandona;
Io sono Espero il superno
E tu mi sarai sposa.

Là nei palazzi di corallo,
Per secoli di fila
Il mondo dell’oceano, intero,
Sarà per ubbidirti”

- “ Sei bello come solo in sogno
Un angelo si affacci,
Ma io mai camminerò
La via che mostrasti;

Straniero il motto, il cospetto,
Tu brilli senza fiato,
Che io sono viva, tu sei morto,
Il tuo occhio, ghiaccio”.

Passò un giorno, pure tre
Ed Espero di notte
Sta risorgendo su di lei
Nei suoi raggi, vero.

Onde di lui, nel suo sonno,
Dovette ricordare;
L’anelito le morde il cuor
Per il signore dell’onde:

“Scendi da me Espero blando
Fluendo su un raggio,
Pervadi casa e pensiero,
Rischiara la mia vita!”

Quando dal cielo la udì,
Si spense di dolore,
Il ciel si mise a rotear
Dov’egli si disperde;

Dal nero velo si dispiegan
Marmoree le braccia,
Avanza assorto, triste, lui,
E pallido in faccia.

-“Come vorresti ch’io scenda?
Tu non hai mai compreso
Che io sono fuori morte
Mentre tu sei mortale?”

Ma se tu vuoi che in buona fede
Io t’abbia sempre caro,
In terra scendi a trovarmi
Sii come me, mortale”.

-“ Mi chiedi l’immortalità
In cambio di un bacio,
Eppure voglio che tu sappia
Quanto io possa amarti;
Sì, nascerò con il peccato,
Subendo un’altra legge;
Sono legato all’eterno,
Slegato voglio essere.”

E dolcemente, di passaggio
La prese in un angol;
- Che vuoi? Sta buona Catalin,
Mah, bada ai fatti tuoi!”

soprappensiero sempre,
E rida invece e mi dia
Un bacio, solo uno.”

“Non so neppur che mi domandi,
Lasciami star va’ via –
Per Espero del cielo, ahi,
Mi colse un duol di morte.”

-“ Se non lo sai t’insegnerei
L’amore a poco a poco,
Ma non sdegnarti, ci vorrebbe
Del bello e del buono.

E che l’amore pienamente
Ti sia rivelato,
Quando bacciandoti m’inclino,
Rispondimi con baci.”

Lei dava ascolto al garzone,
Stupita e distratta;
E vereconda e carina,
Non vuole eppur si lascia.

-“ Dal peso del brumoso eterno,
Scioglimi sacro Padre,
Ti sia il nome lode eterna
Sull’universo scala;

Chiedimi, Padre, ogni prezzo,
Ma dammi un’altra sorte,
Giacché tu sei fonte di vita,
Dispensator di morte;

Toglimi il nimbo immortale
E il fuoco degli sguardi,
E dammi in cambio di tutto
Un attimo d’amore …

Dal caos sono nato Padre,
Ritornerei nel caos …
Sono il figlio delle quiete,
Anelo per le quiete …”

-“Iperion che dai burroni
Spunti coll’universo,
non chieder segni e prodigi
Che non han nome e volto;

Tu vuoi valere quant’un uomo,
Rassomigliarti a loro?
Periscan gli umani tutti,
Ne nasceranno ancora.

Solo nei venti essi plasman
Deserti ideali –
Quand’onde trovan una tomba,
Addietro sorgan onde;

Essi han solo le lor stelle,
Di buona e mala sorte,
Noi oltre tempo, oltre spazio
Siamo oltre morte.

Vuoi forse compiere coi fatti
Giustizia e valore?
Il mondo a pezzi ti darei
A farne il tuo regno.

Ti do velieri e velieri
Eserciti a percorrer
In lungo e in largo l’orbe,
La morte non consento …

Per chi vuoi tu morire, sai?
Rivolgiti e torna
A quella terra errabonda:
Vedrai ciò che t’attende.”

Ebbra l’amore, lei innalza
I suoi occhi. Vede
Il suo Espero. Gentile
Gli affida i desideri:

-“Scendi da me, Espero blando
Fluendo su un raggio,
Pervadi il bosco, il pensiero
Rischiara la mia sorte!”

Lui tremola com’altre volte
Sui boschi e sui colli,
Guidando solitudini
Di tumultuose onde;

Ma più non piomba come allora
Nei mari dagli alti;
-“Che importa te, volto di polvere,
Se fossi io od altri?

Vivendo nell’angusto cerchio
Vi fa da scorta il fato,
Mentre nel mio mondo sono
Eterno freddo alto”

Marin Sorescu (1936 - 1997)

Marin Sorescu, Poet and Playwright (1936-1997)Nasce nel 1936 a Bulzesti – Dolj (Romania).
È considerato uno dei più grandi poeti e drammaturghi romeni moderni.
Il suo debutto letterario risale al 1964 con il volume di parodie “Da solo tra i poeti” Si impone attraverso il suo stile originale con i volumi: “Poeme” (1966, per cui riceve il Primio dell’Unione dei scrittori).
Nel 1991 riceve il Premio Herder. Dal 1989, dopo la rivoluzione diventa membro dell’Accademia”
Muore nel 1997, a Bucarest

 

Buon giocatore di scacchi, descrisse in una bellissima poesia la sua battaglia contro il male terribile che gli costò la vita.

ŞAH
Eu mut o zi albă,
El mută o zi neagră.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinaţie strălucită
şi-i câştig o zi neagră.
El mută o nenorocire
şi mă ameninţă cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce)
Dar eu îi pun în faţă o carte
şi-l silesc să se retragă.
îi mai câştig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viaţa mea
E scoasă pe margine.
- O sa-ţi dau sah şi-ţi pierzi optimismul,
îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
în spatele meu soţia, copiii,
Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi
Tremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigară
Si continui partida.
Marin Sorescu (1936 - 1997)

SCACCO!
Io muovo un giorno bianco,
Lui risponde con uno nero.
Io avanzo un sogno,
Lui me lo cattura da guerriero.
Mi attacca, Lui, i polmoni,
Io penso un anno intero in ospedale,
Faccio brillanti combinazioni
Ed elimino una giornata scura.
Lui spinge avanti una disgrazia feroce
E mi minaccia con "cancro matto"
(Che per ora avanza in forma di croce)
Ma io gli metto davanti un libro
E lo obbligo alla ritirata.
Gli vinco ancora qualche figura
Ma, guarda, la mia vita passata
E' per metà fuori della scacchiera.
Mi dice Lui : "Caro mio
Ti do scacco e perderai l'ottimismo".
"Mi fai un baffo - scherzo io -
Faccio l'arrocco dei sentimenti.
Alle mie spalle la moglie, i bambini,
Il sole, la luna e gli altri presenti
Tremano ogni volta che faccio una mossa.

Con una sigaretta fra le dita
Io continuo la partita.
Marin Sorescu (1936 - 1997)

Ion Creanga 1837 - 1889

Nacque il 1 marzo 1837 a Humulesti (Neamt) e muore il 31 dicembre 1889 a Iasi.
Conoscendo Mihai Eminescu (allora revisore scolastico) comincia a scrivere le prime fiabe e storie per i bambini.
Nelle sue storie ha descritto come nessun’altro il mondo dell’infanzia (storie molto amate per la semplicità del linguaggio e per il modo in cui sono raccontate)

“in Creangă vivono le abitudini, le credenze, le tradizioni, lingua, poesia, morale e la filosofia del popolo”

G. Ibrăileanu
La storia del pigrone
Autore: Ion Creangă


Si dice che c’era una volta in un villaggio un uomo pigro, ma tanto pigro che faceva perfino fatica a portare il cibo alla bocca e masticarlo.
La gente del villaggio, visto che l’uomo rifiutava qualsiasi lavoro, decise di impiccarlo per cancellare il bruto esempio che dava agli altri. Vennero scelti due uomini del villaggio che andati a casa sua lo caricarono su un carro con buoi e si avviarono al luogo del supplizio. Si usava così allora…
Per strada incrociarono un carrozza dove viaggiava una nobile Signora..
La signora vedendo nel carro una persona che sembrava ammalata, chiese preoccupata ai due contadini:
- Buona gente , si vede che l’uomo nel carro sta poco bene, poverino. Lo state portando da un medico?
- Ci scusi gentile Signora, questo è un pigro che pensiamo non abbia uguale al mondo. Lo portiamo all’impiccagione per pulire il villaggio di un simile sfaticato .
- Ma è un vero crimine farlo morire come se fosse un cane senza legge. Piuttosto portatelo alla mia tenuta. L’ingresso lo potete vedere su quella collina. Ho un deposito pieno di gallette per momenti di necessità. Dio ci scampi! Mangerà le gallette e vivrà presso la mia casa. Il Signore ci ha insegnato che dobbiamo aiutarci fra di noi.
- Ei Pigrone, hai sentito quel che dice la signora che ti vuole mettere a cuccia in un deposito di gallette? Guarda che fortuna che hai avuto! Salta giù dal carro e ringrazia la signora che ti ha salvato dalla morte. Noi pensavamo di darti una corda insaponata. La Signora invece nella sua grande bontà, ti da ospitalità. La tua fortuna è pari alla tua pigrizia. Dai una risposta alla signora poiché non abbiamo tempo di chiacchiere!
- Ma sono morbide le tue gallette? disse il pigrone a mezza voce, senza muoversi dal carro.
- Cos’ha detto? Chiese la signora.
- Gentilissima Signora, chiede se le gallette sono morbide…
- Oh questo è incredibile, ma non può ammorbidirle lui?
- Pigrone, prendi l’impegno a bagnare le gallette o no ?
- NO! Andiamo avanti. Non devo avere tanti pensieri per questa bocca deserta.
Allora un contadino disse:
- Misericordiosa Signora, come avete visto, non è per cattiveria che lo portiamo all’impiccagione. Il villaggio intero avrebbe dato una mano per aiutarlo ma da lui regna solo la pigrizia.
La signora, persa ogni speranza disse:
- Brava gente fatte quello che vi suggerisce il Signore!
I contadini portarono il pigrone al luogo stabilito e l’impiccarono, liberandosi di lui e lui di loro…

Povestea unui om leneş
Autor Ion Creangă

        Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitoriu, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare. Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care seamănă a fi bolnav, întreabă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
– Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
– Ba nu, cucoană – răspunse unul dintre ţărani – să ierte cinstită faţa dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să mai fi având păreche pe lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
– Alei, oameni buni! zise cucoana, înfiorându-se. Păcat, sărmanul, să moară ca un câne fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
– I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunericul să te bată, urâciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine-a mai zis, cine-a zis, că boii ara şi caii manâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
– Da muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
– Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
– Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia întreabă că muieţi-s posmagii?
– Vai de mine şi de mine – zise cucoana cu mirare – încă asta n-am auzit! Dar el nu poate să şi-i moaie?
– Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
– Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
– Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l duceam noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămeteşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
– Oameni buni, faceţi dar cum v-a lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit, şi-i fac feliul.
Şi iacă aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni şi sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şea, şi v-am spus povestea aşa.

În limba ta ţi-e dor de mama
Nella tua lingua senti nostalgia per la mamma

In aceeasi limbă
Toată lumea plânge,
In aceeasi limbă
Râde un pământ.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.

In limba ta
Ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin,
Si prânzul e mai prânz.
Si doar in limba ta
Poti râde singur,
Si doar in limba ta
Te poti opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Si nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot in limba ta.
Grigore Vieru

Nella stessa lingua
tutto il mondo piange,
Nella stessa lingua
tutto il mondo ride
Ma solo nella tua lingua
il dolore può essere alleviato
e l’allegria
trasformata in canto

Nella tua lingua
senti nostalgia per la mamma
Il vino diventa migliore
e il pranzo delizioso
E solo nella tua lingua
puoi ridere da solo,
E solo nella tua lingua
puoi smettere da piangere.

E quando non puoi
né piangere, né ridere
Quando non puoi né accarezzare
né cantare
Con la tua terra
e con il tuo cielo davanti
Tu stai zitto allora
sempre nella tua lingua.
Grigore Vieru


CSS Valido! HTML Valido!Sitemap Copyright©2021 cooperativaterramia.com All rights reserved. Design by corroio